Mi-am intors privirea rece ,peste pragul amintirii,
Un fior adanc ma trece si din visele iubirii,
Au ramas doar mii de lacrimi si dorinte ne-mplinite,
Nascute in ani de patimi ca fantasme naucite.....
Si trecut-au ani de-a randul si peretii s-au surpat,
Insa tot imi fuge gandul fiindca inca n-am uitat,
Cantecul copilariei si mireasma ei ce-a dulce,
C-o tardiva duiosie inapoi ma readuce;
Ceata s-a lasat alene peste tot ce-a fost al meu,
Am ramas de la o vreme singura pe drumul greu....
Parca spinii ma inteapa,vantul dur ma biciuieste
Soptindu-mi mereu:
Astepta!Fiindca totul se plateste...
Peste urme mici agale,am calcat putin uimita,
Pasul e acum mai mare si eu tot nefericita...
Amintiri ascunse-n rame ,intr-un colt mai prafuit
Intrebandu-ma in taina :
Cu ce oare ai gresit?
Iata, totul se sfarseste ,ca si cand nici n-ar fi fost,
Sufletul multe-si doreste dar azi nu mai are rost...
Fiindca am platit deja chiar si ce n-am meritat,
Si ma-ntreb in sinea mea:
Doamne cum de m-ai uitat?
Intr-o lume cruda rece unde totul e trecut,
Si mereu cel slab plateste si pacatul nefacut..
La rascrucea dintre drumuri am privit cu nonselanta,
In lumina calduroasa am zarit o noua sansa ;
Chiar de am sa-nfrunt durere,dor si lacrimi la un loc
Am sa-nfrang din nou tacerea,am sa calc chiar si prin foc,
Fiindca vreau ca-n viata asta sa mai pot fi fericita,
Chiar de rana inca doare,chiar de tot n-am fost iubita...
Nu-mi mai pasa-n lumea asta de nimic sau nimeni poate,
Fiindca ce-am unit cu bine, raul nu poate desparte!
Este suficient sa ma privesc in oglinda in fiecare dimineata ca sa-mi dau seama ca totul in viata se intampla cu un rost, este suficient sa privesc in adancul propriilor ochi si sa vad ca acestia nu se intristeaza in timp ce ma privesc indraznet. Ma incearca un sentiment de mandrie pentru ca, dupa atatia ani de neliniste, de deziluzii, de mici impliniri si mari esecuri, privirea mea refuza sa se uite in jos. Daca ochii copiilor mei, acum si ei oameni in toata firea, ma privesc drept in ochi si nu se rusineaza stiind ca cea pe care o iubesc este mama lor, atunci mai mult ca sigur ca viata mi-a dat tot ce i-am cerut.
Iubirea mi s-a parut intotdeauna fara sens, o speranta inutila si fada, de care noi oamenii ne agatam in incercarile noastre esuate de a ne infrumuseta viata si pentru a trasa existentei insasi un sens. Si cu toate acestea, am cautat-o cu infrigurare indiferent de varsta pe care am atins-o: la 16 ani vedeam in orice baiat ce incerca sa-mi aduca dovezi ostentative ale iubirii sale adolescentine imaginea marii mele iubiri. “Daca este, inima o sa-l recunoasca cu siguranta, caci ea nu se insala niciodata”. Inima mea se insela insa de fiecare data.
La 20 de ani, multele si desele iubiri s-au evaporat intr-o unica si mare iubire. Daca toti ceilalalti barbati din univers s-au contopit violent si definitiv intr-unul singur, acum cu siguranta ea trebuie sa fie unica iubire. Iubirea totala, cu fulgere si scantei, cu vertij si insomnii, iubirea sofisticata si simpla in care am crezut pana aproape de aroganta nu a fost sa fie insa si eterna iubire. Mi-au trebuit inca 20 de ani ca sa descopar acest lucru.
Dupa ani de casnicie, marea iubirea a devenit marea povara. O casnicie in care nu mai reusesti sa-ti descifrezi propria valoare, o casnicie care iti inabusa realele tale calitati, o casnicie care te face sa te simti o femeie neimplinita si nefericita, o casnicie care te face sa devii o mama trista, lipsita de incredere in sine si de vitalitate nu mai are nimic in comun cu ireala casnicie a visurilor tale.
Dupa 20 de ani de casnicie, nici urma de entuziasm, de erotism, niciun strop de timp pentru descifrarea marilor secrete ale iubirii. Doar indolenta si deteriorare... De la iubire pura s-a ajuns la o ura plina de respect, iar de la ura civilizata s-a ajuns la una caricaturala si diforma. Cum? De ce? Nu cunosc raspunsul acestor intrebari, insa ruptura care s-a produs intre noi nu ar fi putut fi vreodata resudata. La 40 de ani, am vazut cat de inalt este zidul ridicat in fata mea si abia atunci m-am speriat de vidul din spatele lui.
O casnicie trebuie sa o traiesti si nu sa fi condamnat sa asisti la ea. Am capitulat... Am abandonat drumul gresit pe care pornisem. Am invatat sa las in urma regrete, lacrimi si incredere si sa zambesc doar amintirilor placute. Mi-a fost rusine ca nu am putut sa-mi feresc copiii in totalitate de esecurile mele, ca am fost atat de slaba ca nu le-am putut purta doar de una singura, ca vazandu-mi lacrimile, au inteles realitatea care se ascunde dincolo de ele.
