Există oameni la vederea cărora îți strălucesc ochii,
oameni pe care ți-ai dori să-i ai mereu în jurul tău, să-i îmbrățișezi
cât mai des posibil și să le mulțumești în diferite forme pentru că fac
parte din viața ta. Ei bine, toți ne dorim să fim înconjurați de oameni
cu care rezonăm și în prezența cărora să ne simțim bine, apreciați și
acceptați și probabil că mulți dintre noi au astfel de oameni prin
preajmă.
Dar există și oameni a căror prezență nu putem
spune că ne bucură sau ne face plăcere, oameni care poate într-un fel
sau altul ne resping prin comportamentul lor, prin aspectul lor, prin
miros sau prin ceea ce emană. Și astfel de oameni sunt foarte mulți, din
păcate. Când trebuie să și lucrăm cu ei ne dorim să-i schimbăm, să
facem ceva efectiv pentru ei pentru că nu mai putem suporta ceea ce
vedem.
Și atunci intervine durerea…nu ne dor gesturile
lor cât ne doare neputința în fața schimbării lor. Nu avem niciun drept
să-i schimbăm pe ceilalți, dar avem în schimb puterea de a-i accepta și
de a le arăta respect chiar dacă sunt diferiți, chiar dacă nu rezonăm cu
ei. Cine suntem noi să-i pedepsim pentru acțiunile lor?
De ce? Pentru că numai așa putem face ceva cu
adevărat pentru ei, prin atitudinea pe care o avem față de ei. O
atitudine prin care le arăți că-i respingi, o atitudine de superioritate
sau una acuzatoare îi va încuraja și mai mult să rămână acolo unde
află. O atitudine conflictuală nu face decât să înrăutațească situația.
Am suferit de mic copil din cauza conflictelor cu
oamenii cu care nu rezonam, până când am înțeles că e o prostie să mă
aștept să fiu înțeleasă de către aceștia, la fel de mare cum e să le
răspund cu aceeași aroganță cu care m-au tratat.
Aceasta a fost lecția mea, să înțeleg că nu-mi
stă în putere să schimb concepțiile și comportamentul nimănui, că nu am
dreptul să pedepsesc pe nimeni pentru felul perfid în care m-a tratat și
că tot ce pot face este să manifest respect și o atitudine demnă în
ciuda răutății sau ignoranței lor.
Nu, nu ești obligat să-i iubești dacă nu poți,
dar asta nu e o scuză să răspunzi cu prostie la prostia lor, chiar dacă
ego-ul are obiceiul de a ne angrena în dispute. Da, ego-ul iubește să se
războiască în argumente, în vorbe critice și înțepătoare, dar poate fi
controlat și domolit, atâta timp cât înțelegi că tu ești cel care își
controlează reacțiile, și nu reacțiile te controlează pe tine.
Un proverb zen m-a ajutat să înțeleg mai bine
profunzimea unei asemenea situații: cu cât zbori mai sus, cu atât celor
de jos le vei părea mai mic. Așa că nu te descuraja în zborul tău și
amintește-ți mereu că cei care aruncă cu pietre în aripile tale fac
parte din comisia care te testează pentru examenul vieții și, oricât ar
părea de ciudat, avem nevoie de astfel de oameni. Și cu toate astea
nimic nu mă va împiedica să sper că pe drumul evoluției ne vom cizela cu
toții…
