“E greu să nu iubeşti, e greu să şi iubeşti, dar cel mai greu
este să iubeşti în zadar”
Iubirea este cea dintâi lege nescrisă a umanităţii, camuflată sub emblema constrângerii, descătuşată prin voinţă, venerată abia când zace în apusul propriu.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Iubirea este cea dintâi lege nescrisă a umanităţii, camuflată sub emblema constrângerii, descătuşată prin voinţă, venerată abia când zace în apusul propriu.
Se frâng penele pe pasărea eternităţii când deşertăciunea bate posesiv la poarta miracolului. Când scapă de gheara sublimă a durerii, scapă de speranţă, se adânceşte în ecoul trist al eului. Puful se simte rigid, exagerat, vechi. Suflat, zboară sub privirile confuze ale trecutului, înainte şi în cerc, niciodată înapoi.
Pene…Puf…Fără, viaţa este aşezată aleatoriu între haos şi resemnare. Răul necesar e tocmai ceea ce dorim şi nu avem, uneori şi ceea ce avem şi nu dorim. Mai rar însă. Şi nu atât de intens. Iluziile se nasc din cunoaştere, sunt crescute de speranţă şi mor, absent şi rece, în braţele iubirii neîmplinite.
Sentimentul pateticului aduce greutatea relativă a unei vieţi pierdute. Lipsa iubirii e pasul imortalizat între neştiinţă şi risipă. Iubirea în sine este o cauză care cere efect, este un glob de cristal care aşteaptă admiraţia inocentă din ochiul necunoscător, este o mare finită indecisiv care-şi lasă marinarul să cerceteze fiecare strop, într-un cerc îndoielnic, dornic de a ieşi de sub tipar.
Iubirea e peste tot, în aer, în apă, în frunze, în suflet. Să nu iubeşti e ca şi cum vântul s-ar izbi violent de o flacără uriaşă, iar aceasta i s-ar împotrivi. Lipsa răneşte mai mult persoana, o adânceşte în durere mai mult decât dacă ar iubi.
Oamenii vor să iubească. Şi mi se pare firesc. Destinul însă, îi separă în două categorii eterogene: iubitorii de sine şi iubitorii de toate. Primii, conceptual acceptată ideea rangului privit în individualitate, sunt autodeterminanţi, aflaţi cu o scânteie în faţa adevărului impur şi mult prea mult în urma purităţii adevărate. Pe un loc secund, dar în esenţă discutabil, sunt cei care iubesc ceea ce li s-a dat, de la o floare banală şi atrăgătoare, până la o rază de soare ce cade pe buzele înaripate.
Iubirea trebuie căutată stăruitor, cerută involuntar şi obraznic, temător şi plin de pasiune, ca până la urmă să fie obţinută decisiv în aspectele imediat următoare.
E greu să iubeşti, nu zice nimeni că nu este, însă e şi frumos. Sacrificiul, pornit din degetul vinovat al reflexului, este marca iubirii absolute, unitară în conţinut şi farmec. Povara adaptării este subjugată, minimalizată şi distrusă, abia când iubirea se cuibăreşte ofensiv între doi, un el şi o ea. Este importantă ordinea, nu pot să nu remarc. Când avem o iubire adevărată, ea face primii paşi în sufletul fetei, prin ochii băiatului. Ar fi vorba de sincronizare după unii, însă eu păstrez o ordine, tocmai pentru a dovedi acest surplus de entuziasm, energie, instinct degajat şi concentrat, între un el şi o ea. Când ea are întâietate în ochii băiatului, se numeşte flacără aprinsă şi menţinută de adevăr, de adevărul extramundan. Când băiatul are întâietate se numeşte ochi feminin, o echilibrare a simţurilor între cele două naturi, posesivă şi agresivă. Pe cât de aiurea ar părea, agresivă e întotdeauna femeia. Agresivă cu ea însăşi. Ar iubi şi dincolo de mare dacă ochii cuiva nu ar adânci-o în absolut. Nu se mulţumeşte cu nisipul, nu se mulţumeşte cu marea, nu s-ar mulţumi nici cu orizontul, în cazul în care inima s-ar întinde peste cele patru zări: te zăresc pe tine, mă zăreşti pe mine, noi zărim iubirea, ea şi fericirea!
Cineva ar fi trebuit să spună până acum: “Te iubesc. Nu pentru că eşti diferit de ceilalţi, nu pentru că te asemeni cu mine, nu pentru că ne transformăm în contraste, nu pentru că vei fi la fel ca ei într-un final. Te iubesc. Definiţia cea mai concretă, explicaţia cea mai pătrunzătoare în propria-i cunoaştere este tocmai aceasta: Te iubesc.” Să găseşti cuvinte pentru iubire înseamnă să te regăseşti, ori iubirea presupune un avânt spre visare, spre oportunitatea de a ieşi din schema logică a timpului ce te coordonează. Ar fi trebuit să pună cineva până acum punctul pe “acel” timid, inofensiv, neutru. Dacă timpul mi-a dat mie şansa, sunt fericită. Dacă iubirea mi-a dat această şansă, sunt şi mai fericită. Dacă însă oamenii, ignoranţi crescuţi în sângele cunoaşterii selective, mi-au lăsat cuvintele, iar eu le-am legat într-o ordine fericită, plăcută auzului şi stratului gros al aparenţei, atunci mă întristez. Cuvântul e ca un gest gol, golit de orgoliu, golit de el însuşi. Cuvântul e mai frumos ca gestul, dar la fel de înşelător, sau poate chiar mai mult. Ce e dincolo de cuvânt nu e la îndemâna mea. Ţine de pregătirea intensivă a spiritului, ţine de puterea de autodeterminare. Şi oricum, nu se află decât până într-un punct. Cam de unde începe neputinţa de a asocia un sunet altuia.
Să iubeşti în zadar e un fapt de o gravitate accidentală. E greu până în zorii zilei, când soarele vesel, cu o inimă de copil. Zvârcolirea nu o vede nimeni, însă reacţia timpului o văd toţi. Acolo unde e speranţă, e mai întâi iubire. Iar unde e iubire, orice e posibil. Dacă e să fie, va fi indiferent de piedici; dacă nu e să fie, nu va fi, dar vor rămâne răni.
Gândul e cel mai mare duşman al îndrăgostitului. Îi oferă ipoteze. Iar inima le acceptă. Lupta moare acolo unde nu e iubire şi acolo unde gândul biruie sufletul. De aceea, a iubi în zadar mi-e tot una cu a iubi cu gândul.
În fine, părerile personale şi izolate de cazurile dramatice, răsuflate, probabil că nu vor conta.
Sper să rămână în suflet iubirea şi în gând realitatea. Pentru că iubirea e una şi realitatea e alta. Dar se susţin reciproc. Când e greu în iubire, te refugiezi în realitate. Când e greu în realitate, te refugiezi în iubire. Poate de aceea omului i s-a dat un singur trup. Să nu mai alerge atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu