Era ora când totul ti se pare posibil,
chiar si invierea din morti,
chiar si schimbarea amintirilor palite.
In mine se deschideau si se-nchideau intr-una porti,
scartiind intre renuntari si ispite.
Era ora când totul ti se pare simplu si posibil,
când crezi ca un singur cuvant
spulbera toate argumentele si nehotararile celorlalti,
si totul iti apare clar si categoric,
ca intr-o opera desavarsita de arta.Ce opera de arta
poate fi mai desavarsita decât dragostea?
Ce om n-a incercat sa faca din ea opera vietii lui?
Am spus si eu vorbe mari despre dragoste,
m-am simtit si eu pur, vorbind despre dragoste,
am suferit uneori nebarbateste
- crezand, instinctiv, ca lipsa de demnitate
este ultimul atu în acest joc necrutator.-
Exista destule grilajuri
de care mi-am rezemat fruntea infierbantata,
incercand sa-mi dau seama
daca iubesc cu adevarat sau sunt numai ridicol
Exista pe undeva si un cavou, unde am intrat
- în respectul legilor tenebroase ale romantismului,
jurandu-mi iubirea
în cadrul necesar al vesniciei.
Exista prin cartile mele si ale altora,
o puzderie de flori presate,
versuri mazgalite în tren,
scrisori cu vorbe calcate în picioare,
fotografii la minut,
bilete de cinema
si note de plata de prin crasme periferice,
pastrate ca un fel de invitatie la nunta,
tot arsenalul pueril adunat intr-un sfert de veac
de maturitate, minciuni si sperante.
Am fost totdeauna desuet si prapastios,
continuam sa-mi caut Marea Iubire
chiar când îi simteam sarutarea,
tacera îmi parea o catastrofa,
si-mi ucideam iubirea, cautand-o strofa cu strofa.
Bausem prea mult în noaptea aceea
si rastimpul ultimei luni îmi aparea lung ca moartea.
O luna - fara vinul catifelat al mainilor ei.
O luna - fara boltile innoptate ale ochilor ei,
O luna - acoperiti de tarana despartirii.
O luna - de când nu mai stiam nici noi de ce ne despartisem.
Poate în mine nu era decât disperata indoiala
de a nu fi ingropat un trup inca viu.
Dar nu: stiam ca totul mi-e în putinta,
si numai sunetul glasului meu
va destrama distanta dintre moarte si viata.
daca ar fi cunoscut telefonul,
romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia indepartarii.
Dar eu il aveam, alaturi, semn negru al magiei,
intr-o lume stapanita de cifre,
trebuia sa pronunt doar unul din nenumaratele numere,
aliniate mut în cartea de telefon,
ca niste morminte inchizand tot atatea destine.
Un numar indiferent, dar miraculos,
prin mijlocirea caruia distantele piereau,
si eu auzisem - o, de cate ori!-
glasul abisului în care ma arucasem.
Poemul s-a inchinat de mult în fata prozei,
dar bausem prea mult în noaptea - aceea
pentru a mai distila nuantele poeziei.
E ora când totul ti se pare posibil
si am rostit numarul magic.
Si un glas, nu al abisului meu,
ci al destinului,
mi-a raspuns, usor plictisit:
- S-a mutat de aici, imediat dupa casatorie...
Noaptea isi sugrumase propia magie.
Ce opera de arta
poate fi mai desavarsita decât dragostea?
Ce om n-a incercat sa faca din ea opera vietii lui?
Pe firul telefonului se auzea doar un tiuit
venit din marile singuratati
si energiile mele supranaturale
cu care crezusem ca pot invia si mortii
s-au întors asupra-mi, intr-o ploaie intunecata.
S-a mutat...Deci si iubirile se muta!
Trec de pe o strada pe alta,
dintr-un oras în altul,
sau, si mai simplu, dintr-un pat în altul.
Iubirea mea nu era moarta, doar se mutase.
Si de ce nu? Si fluviile isi muta albia,
si pamantul isi mai schimba orbita,
chiar metagalaxia isi muta hotarele.
Sa se mute, deci, si iubirile,
o data, sau de mai multe ori pe an,
carand în camioane sau simple valize
boarfele trecutelor nopti de dragoste!
Sa se marite cu fastul cuvenit,
stergand cu lamaita urma vechilor saruturi.
Asa cum se nasc si mor,
trebuie sa urmeze si ele ciclurile vietii,
sa sufere, sa slabeasca, sa prinda grasime,
sa inseteze, sa sangereze,
sa se bucure de-o haina noua, - ca toti oamenii.
Eu o credeam ingropata de vie
si, la ora când totul ti se pare posibil,
voiam sa o readuc în lume,
în lumea concreta a telefoanelor, autobuzelor, restaurantelor,
voiam sa inving moartea - si putam s-o inving! -
moarte ce-mi zvacnea, vie, sub tample.
Dar iubirea nu murise. Se mutase la alta adreasa
Si, fata de acest simulacru de moarte,
magia mea era neputiincioasa.
Nu murise. Isi schimbase numele, al ei si al strazii,
si, fata de aceasta parodie de moarte,
nici macar faptul ca bausem prea mult în noaptea - aceea
nu mai avea vreo putere.
Doar, pe firul telefonului, un tiuit
venit dim marile singuratati
si un gust putred pe buze.
Eram, ca intotdeauna, desuet si prapastios,
lipsit de sensul elementar al lucrururilor,
sau poate prea cufundat în sensul elementar al lucrurilor.
Era ora când totul ti se pare posibil,
chiar si un infinit limitat,
chiar si o iubire trecatoare.
In mine se deschideau si se-nchideau intr-una porti,
scartiind intre renuntari si ispite.
Lânga un satuc de munte, în hatisuri nepatrunse,
Un batrân, adus de spate, un bordei mic îsi facuse
Sub un fag cu umbra deasa, din pamânt si din nuiele,
Petrecând în saracie, între flori si pasarele.
Far‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în niste cârje, sprijinea al sau picior.
Chinuit asa, sarmanul, îsi ducea al vietii fir,
Pâna când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.
Uneori, pleca batrânul catre satu-n sarbatoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, sa cerseasca demâncare,
Aratându-si trist durerea prin zicala lui de pace:
”Cine da, lui îsi da, tata, cine face, lui îsi face’’!
Îl stia de mult tot satul si, la orice sarbatoare,
Cei cu inima miloasa îi da-n tolba demâncare
El, atunci, cu voce slaba, multumea, zicând cu pace:
”Cine da, lui îsi da, tata, cine face, lui îsi face’’!
Înainte lui satenii îi ieseau cu daruri
Ori de câte ori batrânul le cerea un ajutor.
Dupa ce îsi lua darul, tuturor zicea cu pace:
”Cine da, lui îsi da, tata, cine face, lui îsi face’’!
De-al batrânului des strigat, deranjata mult, se pare,
Într-o zi, o gospodina, doamna cu un nume mare,
Vru s-aduca la tacere glasul astui cersetor,
Ce batea de multa vreme pe la poarta tuturor.
Repede facu o pâine din faina cea mai alba,
Plamadita cu otrava, si la copt a pus-o-n graba.
Cum îi dete-aceasta pâine, zise-n inima ei moarta:
- De acuma, stiu eu bine, ca n-o sa mai vii la poarta!
Cersetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasa fiind pâinea, se gândeste s-o mai tie.
Si-i repeta si stapânei vorba lui, cu multa pace:
”Cine da, lui îsi da, tata, cine face, lui îsi face’’!
Dupa ce colinda satul, se întoarce la bordei
Si,-obosit, se odihneste pe un scaunel de tei.
Dar nu se-odihneste bine, ca se-arata pe carare,
Un fecior voinic si-un câine, venind de la vânatoare.
Obosit si mort de foame, si uitând ca-i de neam mare,
Când sosira la coliba, tânarul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreaga, striga-n culmea disperarii:
- Mosule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncarii?
Caci tot ratacesc de-aseara prin zavoi, cu al meu câine,
Si nu am gustat nimica, nici macar un colt de pâine.
Stiu ca uneori, pe cale, oamenii, cu multa mila,
Îti mai pun ceva în tolba, ba si cei ce-o fac în sila.
- Cum sa nu? raspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Si chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toata si-o manânca; potoleste-ti foamea-n pace;
”Cine da, lui îsi da, tata, cine face, lui îsi face’’!
Dupa ce mâncara pâinea, multumindu-i, a plecat
Spre casuta boiereasca, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasa fiul, maica-sa-l îmbratiseaza,
Dar deodata rau îi vine si la fata se-ntristeaza.
- Ce-i cu tine? Mama-ntreaba, spune iute ce-ai mâncat?
Însa el cu vocea slaba, îi raspunde înecat:
- Doar atât mâncat-am, maica, pâinea alba si frumoasa
Ce mi-a dat-o cersetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasa!
Un fior de groaza mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-si vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Tipa, urla de durere, constiinta nu-i da pace,
Vrea sa-l scoale iar la viata, dar nimic nu poate face.
În durere-si vede fapta cea mârsava si debila
Si îsi ia acum rasplata pentru gestul fara mila.
În urechi îi suna glasul mosului, trecând în pace:
”Cine da, lui îsi da, tata, cine face, lui îsi face’’!
.jpg)
